Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept:
“Dacă în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de dispoziţiile art. 2191 alin. (1), (12) şi (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale?”
În practica judiciară într-o opinie se susţine că, în raport cu modul în care legiuitorul a reglementat infracţiunea de agresiune sexuală, nu este necesar ca, în toate cazurile, pentru existenţa acestei fapte, agresorul să fi urmărit în mod expres obţinerea unei satisfacţii sexuale.
Într-o altă opinie se apreciază că, în raport cu considerentele Deciziei nr. 92/2023, pronunţată de Curtea Constituţională, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 alin. (1) şi (2) din Codul penal, prin care s-a reţinut că prin expresia “act de natură sexuală”, utilizată în conţinutul art. 219 din Codul penal, legiuitorul a avut în vedere orice act prin care se tinde la obţinerea excitaţiei sexuale ori a satisfacţiei sexuale prin alte procedee decât acţiunea de penetrare, aceasta din urmă fiind specifică infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, rezultă că şi în cazul infracţiunii de agresiune sexuală, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei, este necesară îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.
Prin Decizia nr. 189/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 522/2025, ÎCCJ a admis sesizarea și stabileşte că în cazul infracţiunii de agresiune sexuală săvârşită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191alin. (1), alin. (12) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii nu este necesară şi îndeplinirea condiţiei privind urmărirea scopului obţinerii unei satisfacţii sexuale.